Dimineața m-a găsit plimbându-mă printre sunetele copacilor, în melancolia “toamnei care bântuie” și asta m-a făcut să mă gândesc la oamenii care pleacă fără să se ducă nicăieri. Îi întâlnim pe stradă, îi salutăm, le recunoaștem chipurile, dar între noi și ei crește, pe nesimțite, o țară străină. Mda, chiar așa: crește o lume.
Nu ne pierdem întotdeauna prin trădări sau vorbe grele. Uneori ne înstrăinăm prin indiferențe mărunte, prin solidarități amânate, prin tăceri care ajung să țină loc de răspuns. Și vine o vreme când descoperim că știm totul despre războaiele lumii și aproape nimic despre singurătatea celor care merg alături de noi.
Trăim într-o societate care vorbește necontenit despre oameni, dar găsește tot mai puțin timp să-i asculte. Ne numărăm prietenii, watsappurile și adversarii, ca și cum sufletele ar încăpea într-o statistică.
Viața are un obicei crud: ne lasă să credem că mai avem timp, că într-o zi vom fi mai buni, mai atenți, mai îngăduitori, că vom reînvăța să ne privim fără suspiciune și să ne ascultăm fără să pregătim, între timp, o replică.
Dar oamenii nu dispar întotdeauna din lume. Uneori dispar doar din lumea noastră. Se îndepărtează încet, ca niște corăbii pe o apă fără vânt.
Și poate că adevărata singurătate a unei societăți începe atunci când oamenii nu mai au nevoie să se urască pentru a deveni străini. Le este suficient să nu le mai pese.
Lasă un răspuns