ÎN APĂRAREA IDEILOR

Categorie: Duminica sufletului

  • O pauză de la zgomotul lumii

    De mâine începe resetarea. Am așteptat-o 161 de zile. Și multe nopți. Dar asta e de mâine. Azi m-am gândit ca duminica să nu mai vorbim despre politică. Nici despre facturi, guverne, războaie, procente și toate celelalte lucruri cu care ne umplem săptămâna până când nu mai rămâne prea mult loc pentru noi.

    Duminica vreau să ne întoarcem puțin la frumusețea lumilor pe care le-am pierdut fără să le găsim înlocuitori. Un surogat pentru frumusețe nu există. De asta o să fac recurs la o poezie. La o piesă de teatru. La o carte. Poate, uneori, la un cântec. La lumile acelea aparent inutile fără de care, dacă stăm bine să ne gândim, viața ar fi teribil de săracă.

    Și m-am gândit să încep cu concluzia din ”Iona”, de Marin Sorescu. Poate pentru că Iona este mai puțin despre un om înghițit de un pește și mai mult despre noi, cei care ne trezim uneori trăind în interiorul unor ziduri pe care nu știm cine le-a ridicat. Iona caută marea și găsește burți de pește. Taie un perete și descoperă altul. Apoi încă unul. Este aproape povestea omului modern: petrecem o bună parte din viață convinși că, dacă trecem de următorul obstacol, dincolo începe libertatea. Apoi mai schimbăm un serviciu, poate mai câștigăm niște bani. Mai obținem o funcție. Mai cumpărăm ceva. Mai învingem pe cineva. Mai trecem un zid. Și, uneori, dincolo de el găsim un alt zid.

    Sorescu pune însă o întrebare mult mai grea decât pare: dacă ieșirea pe care o căutăm toată viața nu este în direcția în care am fost învățați să mergem?

    Poate de aceea literatura mare nu îmbătrânește. Pentru că decorurile se schimbă, dar omul rămâne aproape același. Aceleași frici. Aceleași speranțe. Aceeași nevoie de a fi iubit. Aceeași spaimă că timpul trece. Aceeași încăpățânare de a căuta o ieșire spre lumină.

    În timpul săptămânii ne măsurăm viața în lucrurile pe care le-am făcut. Duminica poate ar trebui să o măsurăm și în lucrurile pe care le-am simțit. De aceea, de astăzi, aici va fi Duminica sufletului : o pauză de la zgomotul lumii. Nu ca să fugim de ea ci ca să ne amintim, măcar o dată pe săptămână, pentru ce merită să ne întoarcem în tumultul ei.

  • Oamenii care pleacă fără să se ducă nicăieri

    Oamenii care pleacă fără să se ducă nicăieri

    Duminica sufletului, litere albe pe fundal roșu

    Dimineața m-a găsit plimbându-mă printre sunetele copacilor, în melancolia “toamnei care bântuie” și asta m-a făcut să mă gândesc la oamenii care pleacă fără să se ducă nicăieri. Îi întâlnim pe stradă, îi salutăm, le recunoaștem chipurile, dar între noi și ei crește, pe nesimțite, o țară străină. Mda, chiar așa: crește o lume.

    Nu ne pierdem întotdeauna prin trădări sau vorbe grele. Uneori ne înstrăinăm prin indiferențe mărunte, prin solidarități amânate, prin tăceri care ajung să țină loc de răspuns. Și vine o vreme când descoperim că știm totul despre războaiele lumii și aproape nimic despre singurătatea celor care merg alături de noi.

    Trăim într-o societate care vorbește necontenit despre oameni, dar găsește tot mai puțin timp să-i asculte. Ne numărăm prietenii, watsappurile și adversarii, ca și cum sufletele ar încăpea într-o statistică.

    Viața are un obicei crud: ne lasă să credem că mai avem timp, că într-o zi vom fi mai buni, mai atenți, mai îngăduitori, că vom reînvăța să ne privim fără suspiciune și să ne ascultăm fără să pregătim, între timp, o replică.

    Dar oamenii nu dispar întotdeauna din lume. Uneori dispar doar din lumea noastră. Se îndepărtează încet, ca niște corăbii pe o apă fără vânt.

    Și poate că adevărata singurătate a unei societăți începe atunci când oamenii nu mai au nevoie să se urască pentru a deveni străini. Le este suficient să nu le mai pese.