De mâine începe resetarea. Am așteptat-o 161 de zile. Și multe nopți. Dar asta e de mâine. Azi m-am gândit ca duminica să nu mai vorbim despre politică. Nici despre facturi, guverne, războaie, procente și toate celelalte lucruri cu care ne umplem săptămâna până când nu mai rămâne prea mult loc pentru noi.
Duminica vreau să ne întoarcem puțin la frumusețea lumilor pe care le-am pierdut fără să le găsim înlocuitori. Un surogat pentru frumusețe nu există. De asta o să fac recurs la o poezie. La o piesă de teatru. La o carte. Poate, uneori, la un cântec. La lumile acelea aparent inutile fără de care, dacă stăm bine să ne gândim, viața ar fi teribil de săracă.
Și m-am gândit să încep cu concluzia din ”Iona”, de Marin Sorescu. Poate pentru că Iona este mai puțin despre un om înghițit de un pește și mai mult despre noi, cei care ne trezim uneori trăind în interiorul unor ziduri pe care nu știm cine le-a ridicat. Iona caută marea și găsește burți de pește. Taie un perete și descoperă altul. Apoi încă unul. Este aproape povestea omului modern: petrecem o bună parte din viață convinși că, dacă trecem de următorul obstacol, dincolo începe libertatea. Apoi mai schimbăm un serviciu, poate mai câștigăm niște bani. Mai obținem o funcție. Mai cumpărăm ceva. Mai învingem pe cineva. Mai trecem un zid. Și, uneori, dincolo de el găsim un alt zid.
Sorescu pune însă o întrebare mult mai grea decât pare: dacă ieșirea pe care o căutăm toată viața nu este în direcția în care am fost învățați să mergem?
Poate de aceea literatura mare nu îmbătrânește. Pentru că decorurile se schimbă, dar omul rămâne aproape același. Aceleași frici. Aceleași speranțe. Aceeași nevoie de a fi iubit. Aceeași spaimă că timpul trece. Aceeași încăpățânare de a căuta o ieșire spre lumină.
În timpul săptămânii ne măsurăm viața în lucrurile pe care le-am făcut. Duminica poate ar trebui să o măsurăm și în lucrurile pe care le-am simțit. De aceea, de astăzi, aici va fi Duminica sufletului : o pauză de la zgomotul lumii. Nu ca să fugim de ea ci ca să ne amintim, măcar o dată pe săptămână, pentru ce merită să ne întoarcem în tumultul ei.
Lasă un răspuns