ÎN APĂRAREA IDEILOR
De mâine începe resetarea. Am așteptat-o 161 de zile. Și multe nopți. Dar asta e de mâine. Azi m-am gândit ca duminica să nu mai vorbim despre politică. Nici despre facturi, guverne, războaie, procente și toate celelalte lucruri cu care ne umplem săptămâna până când nu mai rămâne prea mult loc pentru noi.
Duminica vreau să ne întoarcem puțin la frumusețea lumilor pe care le-am pierdut fără să le găsim înlocuitori. Un surogat pentru frumusețe nu există. De asta o să fac recurs la o poezie. La o piesă de teatru. La o carte. Poate, uneori, la un cântec. La lumile acelea aparent inutile fără de care, dacă stăm bine să ne gândim, viața ar fi teribil de săracă.
Și m-am gândit să încep cu concluzia din ”Iona”, de Marin Sorescu. Poate pentru că Iona este mai puțin despre un om înghițit de un pește și mai mult despre noi, cei care ne trezim uneori trăind în interiorul unor ziduri pe care nu știm cine le-a ridicat. Iona caută marea și găsește burți de pește. Taie un perete și descoperă altul. Apoi încă unul. Este aproape povestea omului modern: petrecem o bună parte din viață convinși că, dacă trecem de următorul obstacol, dincolo începe libertatea. Apoi mai schimbăm un serviciu, poate mai câștigăm niște bani. Mai obținem o funcție. Mai cumpărăm ceva. Mai învingem pe cineva. Mai trecem un zid. Și, uneori, dincolo de el găsim un alt zid.
Sorescu pune însă o întrebare mult mai grea decât pare: dacă ieșirea pe care o căutăm toată viața nu este în direcția în care am fost învățați să mergem?
Poate de aceea literatura mare nu îmbătrânește. Pentru că decorurile se schimbă, dar omul rămâne aproape același. Aceleași frici. Aceleași speranțe. Aceeași nevoie de a fi iubit. Aceeași spaimă că timpul trece. Aceeași încăpățânare de a căuta o ieșire spre lumină.
În timpul săptămânii ne măsurăm viața în lucrurile pe care le-am făcut. Duminica poate ar trebui să o măsurăm și în lucrurile pe care le-am simțit. De aceea, de astăzi, aici va fi Duminica sufletului : o pauză de la zgomotul lumii. Nu ca să fugim de ea ci ca să ne amintim, măcar o dată pe săptămână, pentru ce merită să ne întoarcem în tumultul ei.
Dimineața m-a găsit plimbându-mă printre sunetele copacilor, în melancolia “toamnei care bântuie” și asta m-a făcut să mă gândesc la oamenii care pleacă fără să se ducă nicăieri. Îi întâlnim pe stradă, îi salutăm, le recunoaștem chipurile, dar între noi și ei crește, pe nesimțite, o țară străină. Mda, chiar așa: crește o lume.
Nu ne pierdem întotdeauna prin trădări sau vorbe grele. Uneori ne înstrăinăm prin indiferențe mărunte, prin solidarități amânate, prin tăceri care ajung să țină loc de răspuns. Și vine o vreme când descoperim că știm totul despre războaiele lumii și aproape nimic despre singurătatea celor care merg alături de noi.
Trăim într-o societate care vorbește necontenit despre oameni, dar găsește tot mai puțin timp să-i asculte. Ne numărăm prietenii, watsappurile și adversarii, ca și cum sufletele ar încăpea într-o statistică.
Viața are un obicei crud: ne lasă să credem că mai avem timp, că într-o zi vom fi mai buni, mai atenți, mai îngăduitori, că vom reînvăța să ne privim fără suspiciune și să ne ascultăm fără să pregătim, între timp, o replică.
Dar oamenii nu dispar întotdeauna din lume. Uneori dispar doar din lumea noastră. Se îndepărtează încet, ca niște corăbii pe o apă fără vânt.
Și poate că adevărata singurătate a unei societăți începe atunci când oamenii nu mai au nevoie să se urască pentru a deveni străini. Le este suficient să nu le mai pese.
Am citit opinia dlui. Chisăliță care dospește de optimism : dealul lui Trump cu Putin va scădea prețul motorinei în lume. Aș vrea să fiu de acord cu dânsul dar nu pot. Și nu pot nu pentru că mă reține religia dar eu am făcut un calcul : cele 4,8 Mt acoperă cam 45 de zile din golul creat de interdicția rusă privind exporturile de motorină și doar circa 18 zile din deficitul combinat Rusia + Ormuz.
Dacă volumul e livrat într-o lună, ar produce o scădere vizibilă, dar temporară. Dacă e întins pe un an, efectul e marginal, sub 100.000 barili/zi.
Dar eu îi lansez dlui. Chiriță întrebarea pe care văd că nu o pune nimeni : de unde are Rusia motorina?!? ☠️
La nivelul actual de avarie, Rusia nu poate livra volume care să mute prețul mondial pe termen scurt. Are 24 din cele 34 de rafinării afectate ( 58% ) iar volumele de export sunt oprite din iulie! Rafinăria Volgograd care lucrează pentru Lukoil, cu circa 5% din capacitatea totală, a oprit complet procesarea pe 2 octombrie! Fusese lovită și în februarie, mai și august.
Au fost perioade când Rusia a ajuns chiar să importe combustibil.
De unde îi dă Americii volumele anunțate de Trump?!?
1. Rusia a interzis exporturile de motorină după avarierea rafinăriilor. Ca să exporte 4,8 Mt, Rusia trebuie fie să golească stocuri interne, cu risc de penurie acasă, fie ca acordul să includă implicit oprirea loviturilor ucrainene asupra rafinăriilor.
4,8 Mt livrate în șase luni înseamnă circa 0,2 milioane barili/zi = nimic semnificativ pentru scăderea prețului.
E fezabil doar la limită și doar cu prețul strângerii pieței interne. Într-o lună e imposibil iar alegerile… sunt într-o lună.
2. A doua variantă ar transforma „acordul pe motorină” într-un instrument de presiune pe Kiev și de relaxare a sancțiunilor. Pentru Putin eu cred că asta e miza strategică, nu prețul la pompă.👽
Pentru Trump, va fi ceea ce Georgică Simion ne-a spus după alegeri : marketing electoral.
3. Războiul a avariat semnificativ capacitatea de rafinare a Rusiei.
Aștept analiza competentă a foștilor premieri care acum trăiesc din sosul gras al consultanței și care ne vor spune cum e Trump “șmecher”.
Experiența m-a învățat că, în politică, există o lege nescrisă, pe care o descoperi abia după ce ai văzut suficiente cicluri electorale: oamenii nu se revoltă împotriva sărăciei, ci împotriva promisiunilor. Sărăcia se îndură, are ceva de destin. Promisiunea neonorată însă devine rană, iar rana caută un vinovat.
În 2021, una dintre cele mai respectate bănci ale lumii calcula că drumul către o economie fără emisii nete până în 2050 va costa 56 de mii de miliarde de dolari. Graficul arăta ca un munte: urcă, atinge vârful prin 2036, apoi coboară liniștit, ca o poveste cu final fericit. Iar comentariile care îl însoțeau spuneau că e bine pentru afaceri, pentru locurile de muncă și pentru mediu, indiferent ce crezi despre climă. Adică un câștig pentru toată lumea, fără pierzători.
Aici începe problema. Nu în cifre, ci în această propoziție. Orice sociolog știe că nu există transformare istorică fără pierzători. Există doar transformări în care pierzătorii sunt numiți și transformări în care sunt ascunși. Revoluția industrială a avut țesătorii ei, globalizarea a avut orașele monoindustriale, iar tranziția energetică va avea minerii, gospodăriile care se încălzesc cu lemne și clasa de mijloc care abia și-a plătit rata la mașina diesel.
Trei ani mai târziu, aceeași bancă își corecta, cinstit, propriul model. Ținta de 1,5 grade devine improbabilă. Costul urcă la aproximativ 75 de mii de miliarde de dolari, iar orizontul se mută la 2070. Capitalul pentru regenerabile s-a scumpit: dobânzile au urcat de la 4 la peste 6 procente. Hidrogenul și captarea carbonului întârzie. Petrolul va mai fi cerut până în deceniul următor, gazul până la jumătatea secolului, iar energia nucleară, alungată ani de zile din discursul verde, revine pe ușa din față.
Pentru analist, asta e o simplă ajustare de model. Pentru omul care și-a văzut factura dublându-se, e o confirmare. Nu una tehnică, ci una morală: „V-am spus că ne mint.”
Karl Polanyi a descris acum optzeci de ani ceea ce el numea dubla mișcare. De fiecare dată când piața încearcă să rearanjeze societatea după o logică abstractă, societatea răspunde cu o mișcare de autoapărare. Această reacție nu e rațională în sensul economiștilor. E rațională în sensul supraviețuirii. Suveranismul de astăzi este, în bună măsură, această mișcare de autoapărare, numai că a găsit un vocabular greșit pentru o neliniște reală.
Pentru că a doua iluzie o hrănește pe prima. Dacă tranziția promisă de elite era o poveste fără cost, contra-povestea suveranistă este o poveste fără interdependență. Avem gazul nostru, cărbunele nostru, apele noastre, nu ne trebuie nici Bruxellesul, nici băncile străine, nici graficele lor. E un mit al autarhiei energetice, la fel de confortabil și la fel de fals ca mitul câștigului universal. România nu își poate finanța singură rețelele, stocarea și centralele de care are nevoie. Nu își poate fixa singură prețul capitalului. Nu poate ieși din piața europeană a energiei fără să plătească prețul izolării. Suveranismul promite protecție, dar livrează, în cel mai bun caz, o sărăcie demnă. În cel mai rău caz, o sărăcie nedemnă.
Cele două iluzii se oglindesc una în alta. Amândouă neagă costul. Prima îl ascunde sub cuvântul „oportunitate”, a doua îl mută asupra unui dușman exterior. Și amândouă tratează cetățeanul ca pe un spectator care trebuie convins, nu ca pe un partener căruia i se spune adevărul.
Gramsci scria, din închisoare, că în interregnul în care vechiul moare și noul nu se poate naște apar simptome morbide. Nu cred că suveranismul este o boală. Cred că este un simptom. Iar un simptom nu se tratează prin dispreț, prin etichete sau prin grafice mai frumoase. Se tratează prin cauză.
Cauza, în cazul nostru, este un contract social rupt. Statul și elitele au cerut sacrificii fără să le numească și au promis beneficii fără să le distribuie. Soluția nu este mai puțină tranziție, ci mai multă onestitate despre ea. Trebuie spus cine plătește, cât, până când și ce primește în schimb. Trebuie construite mecanisme prin care câștigurile, de la rețele, de la regenerabile, de la nuclear, să ajungă măcar parțial în buzunarul celor care au dus povara.
Albert Hirschman ne-a lăsat trei cuvinte pentru ce fac oamenii când o instituție îi dezamăgește: ieșire, voce, loialitate. Suveranismul este vocea celor care nu mai cred în loialitate și nu își permit ieșirea. Dacă nu învățăm să ascultăm această voce înainte să devină strigăt, graficele vor continua să arate munți frumoși, iar societatea va continua să coboare în văi pe care nu le-a desenat nimeni.
În orice criză, mass-media are un rol covârșitor. Cel mai bun exemplu l-am avut în decembrie 89 când, de la o oră la alta creșteau și numărul morților și al teroriștilor. Apoi, am văzut că teroriștii nu au prea existat, dar numărul morților provocați de isteria știrilor false s-a păstrat. Azi, România trece printr-o astfel de perioadă. E nevoie urgentă ca Guvernul să constituie un organism statal care să se ocupe de combaterea știrilor false. Unii îmi vor replica ironic:îl avem deja! Probabil că CNA lucrează, dar pentru FB nu avem și nici pentru restul mediei electronice. Iar construcția unei percepții de dezastru național contribuie semnificativ la amplificarea crizei economice. Ați prins idea?
