Am citit opinia dlui. Chisăliță care dospește de optimism : dealul lui Trump cu Putin va scădea prețul motorinei în lume. Aș vrea să fiu de acord cu dânsul dar nu pot. Și nu pot nu pentru că mă reține religia dar eu am făcut un calcul : cele 4,8 Mt acoperă cam 45 de zile din golul creat de interdicția rusă privind exporturile de motorină și doar circa 18 zile din deficitul combinat Rusia + Ormuz.
Dacă volumul e livrat într-o lună, ar produce o scădere vizibilă, dar temporară. Dacă e întins pe un an, efectul e marginal, sub 100.000 barili/zi.
58% din capacitatea de rafinare a Rusiei, oprită sau atacată (Kpler, iulie 2026).
Dar eu îi lansez dlui. Chiriță întrebarea pe care văd că nu o pune nimeni : de unde are Rusia motorina?!? ☠️
La nivelul actual de avarie, Rusia nu poate livra volume care să mute prețul mondial pe termen scurt. Are 24 din cele 34 de rafinării afectate ( 58% ) iar volumele de export sunt oprite din iulie! Rafinăria Volgograd care lucrează pentru Lukoil, cu circa 5% din capacitatea totală, a oprit complet procesarea pe 2 octombrie! Fusese lovită și în februarie, mai și august.
Au fost perioade când Rusia a ajuns chiar să importe combustibil.
De unde îi dă Americii volumele anunțate de Trump?!?
1. Rusia a interzis exporturile de motorină după avarierea rafinăriilor. Ca să exporte 4,8 Mt, Rusia trebuie fie să golească stocuri interne, cu risc de penurie acasă, fie ca acordul să includă implicit oprirea loviturilor ucrainene asupra rafinăriilor.
4,8 Mt livrate în șase luni înseamnă circa 0,2 milioane barili/zi = nimic semnificativ pentru scăderea prețului.
E fezabil doar la limită și doar cu prețul strângerii pieței interne. Într-o lună e imposibil iar alegerile… sunt într-o lună.
2. A doua variantă ar transforma „acordul pe motorină” într-un instrument de presiune pe Kiev și de relaxare a sancțiunilor. Pentru Putin eu cred că asta e miza strategică, nu prețul la pompă.👽
Pentru Trump, va fi ceea ce Georgică Simion ne-a spus după alegeri : marketing electoral.
3. Războiul a avariat semnificativ capacitatea de rafinare a Rusiei.
Aștept analiza competentă a foștilor premieri care acum trăiesc din sosul gras al consultanței și care ne vor spune cum e Trump “șmecher”.
Experiența m-a învățat că, în politică, există o lege nescrisă, pe care o descoperi abia după ce ai văzut suficiente cicluri electorale: oamenii nu se revoltă împotriva sărăciei, ci împotriva promisiunilor. Sărăcia se îndură, are ceva de destin. Promisiunea neonorată însă devine rană, iar rana caută un vinovat.
În 2021, una dintre cele mai respectate bănci ale lumii calcula că drumul către o economie fără emisii nete până în 2050 va costa 56 de mii de miliarde de dolari. Graficul arăta ca un munte: urcă, atinge vârful prin 2036, apoi coboară liniștit, ca o poveste cu final fericit. Iar comentariile care îl însoțeau spuneau că e bine pentru afaceri, pentru locurile de muncă și pentru mediu, indiferent ce crezi despre climă. Adică un câștig pentru toată lumea, fără pierzători.
Sursa: Goldman Sachs Global Investment Research; valori reconstituite aproximativ după graficul original.
Aici începe problema. Nu în cifre, ci în această propoziție. Orice sociolog știe că nu există transformare istorică fără pierzători. Există doar transformări în care pierzătorii sunt numiți și transformări în care sunt ascunși. Revoluția industrială a avut țesătorii ei, globalizarea a avut orașele monoindustriale, iar tranziția energetică va avea minerii, gospodăriile care se încălzesc cu lemne și clasa de mijloc care abia și-a plătit rata la mașina diesel.
Trei ani mai târziu, aceeași bancă își corecta, cinstit, propriul model. Ținta de 1,5 grade devine improbabilă. Costul urcă la aproximativ 75 de mii de miliarde de dolari, iar orizontul se mută la 2070. Capitalul pentru regenerabile s-a scumpit: dobânzile au urcat de la 4 la peste 6 procente. Hidrogenul și captarea carbonului întârzie. Petrolul va mai fi cerut până în deceniul următor, gazul până la jumătatea secolului, iar energia nucleară, alungată ani de zile din discursul verde, revine pe ușa din față.
Pentru analist, asta e o simplă ajustare de model. Pentru omul care și-a văzut factura dublându-se, e o confirmare. Nu una tehnică, ci una morală: „V-am spus că ne mint.”
Karl Polanyi a descris acum optzeci de ani ceea ce el numea dubla mișcare. De fiecare dată când piața încearcă să rearanjeze societatea după o logică abstractă, societatea răspunde cu o mișcare de autoapărare. Această reacție nu e rațională în sensul economiștilor. E rațională în sensul supraviețuirii. Suveranismul de astăzi este, în bună măsură, această mișcare de autoapărare, numai că a găsit un vocabular greșit pentru o neliniște reală.
Pentru că a doua iluzie o hrănește pe prima. Dacă tranziția promisă de elite era o poveste fără cost, contra-povestea suveranistă este o poveste fără interdependență. Avem gazul nostru, cărbunele nostru, apele noastre, nu ne trebuie nici Bruxellesul, nici băncile străine, nici graficele lor. E un mit al autarhiei energetice, la fel de confortabil și la fel de fals ca mitul câștigului universal. România nu își poate finanța singură rețelele, stocarea și centralele de care are nevoie. Nu își poate fixa singură prețul capitalului. Nu poate ieși din piața europeană a energiei fără să plătească prețul izolării. Suveranismul promite protecție, dar livrează, în cel mai bun caz, o sărăcie demnă. În cel mai rău caz, o sărăcie nedemnă.
Cele două iluzii se oglindesc una în alta. Amândouă neagă costul. Prima îl ascunde sub cuvântul „oportunitate”, a doua îl mută asupra unui dușman exterior. Și amândouă tratează cetățeanul ca pe un spectator care trebuie convins, nu ca pe un partener căruia i se spune adevărul.
Gramsci scria, din închisoare, că în interregnul în care vechiul moare și noul nu se poate naște apar simptome morbide. Nu cred că suveranismul este o boală. Cred că este un simptom. Iar un simptom nu se tratează prin dispreț, prin etichete sau prin grafice mai frumoase. Se tratează prin cauză.
Cauza, în cazul nostru, este un contract social rupt. Statul și elitele au cerut sacrificii fără să le numească și au promis beneficii fără să le distribuie. Soluția nu este mai puțină tranziție, ci mai multă onestitate despre ea. Trebuie spus cine plătește, cât, până când și ce primește în schimb. Trebuie construite mecanisme prin care câștigurile, de la rețele, de la regenerabile, de la nuclear, să ajungă măcar parțial în buzunarul celor care au dus povara.
Albert Hirschman ne-a lăsat trei cuvinte pentru ce fac oamenii când o instituție îi dezamăgește: ieșire, voce, loialitate. Suveranismul este vocea celor care nu mai cred în loialitate și nu își permit ieșirea. Dacă nu învățăm să ascultăm această voce înainte să devină strigăt, graficele vor continua să arate munți frumoși, iar societatea va continua să coboare în văi pe care nu le-a desenat nimeni.
Surse
Carbonomics: Introducing the GS Net Zero Carbon Models and Sector Frameworks — iunie 2021, scenariile GS 1.5° și <2°C
Green Capex in Infrastructure (extras GS) — 1,3 mii de mld. $/an în anii 2020, 56 mii de mld. $ până în 2050
Carbonomics: The GS net zero carbon scenarios – a reality check — octombrie 2024
Reaching net zero is forecast to require nearly $75 trillion of investment — 75 mii de mld. $ până în 2070, nuclear dublat, hidrogen și CCS întârziate
How investors are adjusting to a slower green transition — vârful cererii de petrol și gaze amânat
Carbonomics: The Economics of Reaching Net Zero (CFA Institute) — costul capitalului pentru regenerabile
